EUROPA ȘI IMPOSIBILITATEA MANAGEMENTULUI SECURITĂȚII ENERGETICE

Sursea: Impact Strategic:  http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is40.swf

 Drd. Cosmin Gabriel Păcuraru

Strategiile divergente ale securității energetice

În ultimile luni eforturile Comisiei Barosso II de a realiza o strategie energetică comună sunt date peste cap de Germania care și-a schimbat propria strategie energetică și de relaționare cu Rusia. Bundestagul a votat renunțarea până în anul 2022 la energia nucleară, motivând prin pericolul unui accident potențial similar cu cel de la Fokushima.

Lucrurile nu stau chiar așa! Să nu uităm că încă din anii ’60,Germania- pe vremea aceea Republica Federală a Germaniei – a început să facă mari afaceri în energie cu Uniunea Sovietica. Incă din acele vremuri Kremlinul a descoperit puterea pe care o posedă: resursele naturale de gaz. Ulterior și Austria, Franța și Italia și-au schimbat strategia de politică externa vis-à-vis de URSS. În perioada de pană în 1990 socoteala era simplă: pe de o parte foamea de tehnologie și de bani necesari susținerii statului dar și a războiului din Afganistan și de cealaltă parte necesitatea dezvoltării industriale susținută de un consum din ce în ce mai mare de energie, au făcut ca barierele ideologice și politice sa fie trecute cu mare ușurință, spre disperarea Statelor Unite, cel mai important membru NATO.

După dezmembrarea URSS și în special după venirea la putere a lui Vladimir Putin, politica externă a Rusiei a fost orientată către caștigarea de influiență politică și de avantaje economice directe în țările importatoare sau de tranzit a gazului rusesc.

În noua strategie elaborata sub conducerea lui Vladimir Putin sunt creionate cele mai importante căi de acțiune:[i]

1. țările Uniunii Europene să devină cât mai dependente de gazul rusesc,
2. investiții gigant în conducte,
3. diversificarea piețelor prin extinderea exporturilor cătreChina,
4. mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS:Turkmenistan,Kazakstan,Uzbekistanși Azerbaijan către Occident,
5. crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze,
6. asocierea Gazprom cu “vechii parteneri de afaceri” ai acestuia în diverse firme,
7. achiziționarea completă sau intrarea în acționariatul companiilor naționale de transport și distribuție de gaze, de producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze sau firme de infrastructură (comunicații, transport feroviar etc) din cât mai multe țări europene, în special din țările UE la schimb cu un preț mai mic al gazelor.

Aplicând principiul “follow the money” constatăm că există o mare lipsă de transparență în schemele comerciale de export al gazelor dar și în cele bancare de recuperare a banilor rezultați, bani care nu întotdeauna se intorc la Gazprom implicit către statul rus.

Analizând activitatea firmelor de intermediere dar și persoanele implicate în aceste companii volatile, putem trage concluzia că Rusia urmarește infiltrarea de agenți de influiență în toate structurile de decizie politică ale statelor sau organismelor europene sau ale firmelor cu care se încheie acorduri comerciale, ajungându-se până la deținerea de participatiuni importante în firmele transnaționale.[ii]

De asemenea, Rusia nu tratează cu orice stat și companiile rusești nu tranzacționeaza cu orice companie. Pozitia de tranzacționare este intotdeauna superioară celui cu care tranzacționează, încercându-se (din partea reprezentantilor Federației Ruse) impunerea de soluții care nu întotdeauna sunt avantajoase pentru importator.[iii]

În ultimii ani este din ce în ce mai clar că Rusia încearcă cu orice preț sa influențeze politicile naționale ale tuturor statelor europene prin: controlul asupra resurselor energetice, accesul la piețele de energie, controlul asupra rutelor de transport al gazelor și petrolului și dominarea concurenței[iv], la care se adauga achizitionarea de companii care să ofere pozitia de monopol sau cel puțin de oligopol în diverse ramuri econonice importante.

În acest moment se pune în aplicare politica “clestelui energetic” de către Rusia, care are ca principali parteneri Germania(în North Stream) și Italia (în South Stream).[v] Existenta celor cateva conducte de aprovizionare a tarilor Europei Occidentale ce tranziteaza tari ca Ucraina si Bielorusia (cu potential de instabilitate politica), Tarile Baltice si Polonia (toate cu politica externa antirusesca moderata) este completata de punerea in functiune a North Stream ce are ca scop marirea influientei economice rusesti in special in Germania, Danemarca si Tarile de Jos si diminuarea influientei politicii europene a tarilor de tranzit. In aceeasi ecuatie se circumscrie si proiectul South Stream.

Tot în această politică intră și influiența Rusiei asupra politicilor țărilor și companiilor implicare in proiectele europene alternative: Nabucco și AGRI. Această influiență se observă în pozițiile Turciei (ce se aprovizioneaza cu gaz rusesc in proporție de 76% din necesar prin Blue Stream), Bulgariei (inclusă in proiectul South Stream) și Germaniei (prin compania RWE cu care Gazpromul este asociat în câteva firme).

Termenii securității înțeleși diferit

Ținand cont de definirea termenului de amenințare[vi] înțeles din perspectiva securității naționale “ca acțiune a cuiva sau ceva care are potențialul de a dăuna intereselor naționale” din care rezulta  termenul de “politică de securitate ce ar trebui dedusă din analiza amenințărilor, care generează reacții potrivite de reducere a răului produs de aceste amenințări”,[vii] putem afirma că Uniunea Europeană și implicit România se află sub amenințarea energetică a politicilor independente duse de Germania și Italia, aflate în concordanță cu cea a Rusiei care este de acaparare de influiență politică din pozitia monopolista de producător și transportator de materie primă.

Aceasta pozitie supune țările UE la riscuri și vulnerabilități. Amenințările economice ale stabilității interne a unui stat în condițiile în care unele state urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogătiei (a profitului), pe formarea de monopol, pe intruziunea economicului în politic, duc la dezechilibre geopolitice care pot degenera în conflicte. Aceste amenințări trebuiedepistate, analizate și stopate.

“Apărarea economică revine organelor statului care au competențe stabilite prin legi adecvate acestui domeniu de activitate. Ea vizează producția și circulația resurselor, ameliorarea competitivității naționale într-o economie globalizată, protejarea bazelor de date și transferurile tehnologice, combaterea exploatării ilicite a brevetelor, dezinformarea informatică și contrafacerile.” [viii]

Comisia Europeană a înțeles că “în plan economic, apărarea colectivă poate contribui la ridicarea ratingului unui stat, la sporirea încrederii investitorilor străini strategici în stabilitatea mediului de afaceri din țara respectivă, la îmbunătățirea schimburilor de bunuri și servicii cu parteneri externi”.[ix] Caracteristicile apărării colective sunt: caracterul voluntar, selectivitatea, caracterul deschis, permisivitatea, caracterul organizat, temeiul juridic, legitimitatea, descurajarea.

Astfel, ținând cont de interesele comune și trecând peste interesele economice egoiste ale companiilor multinaționale, țările Uniunii Europene, în special în al doilea mandat al Comisiei Barroso, au început sa elaboreze politici comune de apărare. Strategia energetică europeană este un astfel de document care creionează strategia de apărare colectivă în domeniul energetic al tărilor Uniunii și din vecinătate de presiunile potențiale exercitate de Rusia și țările de tranzit Ucraina, Bielorusia și Moldova.

În actuala conjunctură, când sistemul internațional cuprinde statele și alti actori internaţionali într-o rețea de relații politice, militare și economice, securitatea economică este dată nu numai de securitatea actorilor economici ci și de securitatea piețelor de aprovizionare și desfacere și  securitatea căilor de transport.

Avem trei modalitati de abordare a securității economice:

-       conservatoare  – prin care securitatea economică este parte a securității naționale și politicii de stat

-       liberală – care elimina intervenția statului și consideră că piața trebuie să se dezvolte și să opereze liber

-       socialistă – care ia în considerare justiția și egalitatea socială intervenind în economie numai atunci când se produc dezechilibre sociale.[x]

În ultimii ani, în conjunctura mondializării piețelor și dezvoltării marilor concerne internaționale, a deschiderii economiilor țărilor est-europene, fost comuniste, dar și a politicilor economice expansioniste ale Rusiei, se observă o redefinire a conceptului de securitate economică prin prisma raportului dintre proprietatea autohtonă și străină asupra resurselor naturale și a căilor de transport. Țările care au avut o abordare liberala a dezvoltării economice prin vinderea sau concesionarea resurselor, își redefinesc politicile de securitate economică, în special pe cele de securitate energetică.

Securitatea energetică a unei țări este parte integrantă a doctrinei naționale de securitate. Ținând cont și de principiul securității colective țările Uniunii Europene, țările componente ale Pactului Nord Atlantic și țările foste URSS din Caucaz și-au elaborat strategii energetice comune pe termen mediu și lung.[xi] La inceputul acestui an Rusia și-a refăcut propria strategie energetică. Deducem că exista o noua tendință în relațiile internaționale urmare a conștientizării (de către forțele politice proprii fiecărui stat) faptului că energia a devenit o monedă de schimb și un factor de risc asupra securității naționale și regionale. Luând în considerare istoria recentă, cu exemple de acaparare și monopolizare a domeniilor economice de catre forțe exterioare statului pus în dificultate, putem considera că securitatea energetică este strâns legată de securitatea economică și securitatea infrastructurii proprii fiecărui stat.

Securitatea economică poate fi redusă la problemele relevante din punct de vedere practic:

-       capacitatea statelor de a menține unități independente de producție într-o piață globală

-       capacitatea statelor de a dispune de acces la surse de energie și materiale strategice

-       eventualitatea ca dependența economică pe piața globala sa fie utilizată pentru atingerea unor scopuri politice

-       posibilitatea ca piața globală să crească inegalitățile economice dintre state

-       riscul ca globalizarea economică ce duce la diminuarea funcțiilor economice ale statului sa genereze economie subterană, comerț ilicit, trafic cu tehnologie, afectarea mediului înconjurător

-       riscul ca economia globală să intre în criză datorită politicilor economice greșite, a conducerii politice slabe, a instituțiilor internaționale slabe, a instabilității financiare. [xii]

În ultima perioadă se discută tot mai mult despre o posibilă  amenințare energetică făcându-se referire la Rusia sau la organizații economice rusesti mai mult sau mai puțin sub directul control al statului rus, avand conotatii și referiri spre zona de intelligence și security.

În anii ‘90 statele europene erau conduse de forte politice de stânga, de orientare social – democrată și în care securitatea cetățeanului era politică naționala. În anul 2000 prin venirea la putere a lui Vladimir Putin, Federatia Rusă a început o perioadă de revigorare economică ce duce la retrasarea politicii externe bazată pe doctrine ce aduc foarte mult cu cele imperialiste din perioadele țaristă și sovietică. Acest fapt a facut ca țările UE să-și reevalueze termenul de securitate națională, punându-se accent pe securitatea statului și securitatea regională renunțându-se la doctrinele de securitate a cetățeanului.

Dacă analizam poziția Poloniei care în anii 90 a vândut în procent de 100% acțiunile distribuitorului național de gaze concernului Gazprom, pe criteriul că cetățeanul polonez va beneficia de prețuri de consum mult mai mici la mia de metrii cubi de gaze (și industria poloneză a beneficiat de această facilitate, care până la urmă se răsfrange tot în prețurile de cost mici ale produselor care încorporează o mare cantitate de energie), putem spune că azi această poziție dominantă a Gazprom în economia poloneză este foarte deranjantă. Ținând cont de introducerea noii tehnologii de extragere a gazelor de șist, de faptul că Polonia este depozitarul unei mari rezerve de gaz de șist care poate afecta monopolul energetic rusesc exercitat asupra țărilor Europei[xiii] și de faptul că firma americană Amoco, deținătoarea tehnologiei de extracție, a încheiat cu autoritățile poloneze un contract de extracție, putem analiza dificultatea în care se găsește în acest moment guvernul polonez aflat în imposibilitatea de a distribui propriile gaze extrase către cetățenii săi sau către țările vecine.

Un alt studiu de caz este cel al campaniei de PR susținuta de societatea Gas de France în București prin care se susține ideea precum centralele individuale de apartament reduc consumul de gaz al cetățenilor, fapt nereal și demonstrat în orașele cu declupare totală de la sistemele centralizate de încălzire, în care costurile cu producerea agentului termic și a apei calde au fost de 2 – 2,5 ori mai mari decât în orașele care beneficiază de sisteme centralizate de încalzire. Aceasta acțiune este de fapt un atentat la siguranța energetică a zonei metropolitane București și un atentat la siguranța materială a cetățeanului. Campania s-a derulat în perioada aprilie – mai 2011 folosindu-se scrisori personalizate și presa scrisă premium, de influiență, care a tipărit articole laudative la adresa sistemului de centrale de apartament. Campania are că motivație mărirea dependenței energetice naționale (mai mult de 10% din locuințe aflându-se în București) ca urmare a creșterii consumului de gaze și având ca obiectiv maximizarea profiturilor companiei distribuitoare (GdF) și companiilor de import aflate sub control Gazprom.

De aici putem trage concluzia: securitatea unui statul trebuie sa țină cont de securitatea regională și să includă componenta de securitate a cetățeanului.

Industria energetică a URSS factor determinant în relațiile internaționale

Analizând relaționarea dintre Statele Pieței Comune cu URSS-ul, putem afirma că singurele criterii care au funcționat sunt cele de maximizare a profiturilor. Încă din anii ’60 s-au pus bazele cooperării celor mai mari firme germane, italiene sau franceze cu autoritățile statului sovietic cu nerespectarea acordului de embargou COCOM (Coordinating Committee for Multilateral Export Controls - semnat de țările membre NATO și care avea rolul de a stabili politici economice comune, inclusiv liste de tehnologii și echipamente strategice aflate sub interdicția de a fi exportate în est). Cooperarea a început prin concernele Mannesmann și Phoenix Rheinruhr care au livrat conducte din oțeluri speciale URSS-ului, făcând ca prima conducta est – vest sa fie inaugurată în 1973 la granița dintre Cehoslovacia și RFG, făcând din RFG chiar din acel an cel mai important partener economic al Moscovei. Venirea la putere a Partidului Creștin – Democrat și a cancelarului Konrad Adenauaer a dus la respectarea ințelegerilor cu partenerii NATO prin suspendarea contractelor comerciale cu URSS. Companiile importante (Salzgitter AG, Siemens, Haniel, IG Farben, Thyssen, Hoechst, AEG) imediat au retras banii destinați sponsorizării acestui partid, ceea ce a a dus la venirea la putere a social – democraților conduși de Willi Brandt, inventatorul “Realpolitik”, termen ce redefinește o noua viziune în schimburile comerciale cu URSS. Termenul este preluat imediat de italieni și austrieci, care încep a importa gaz rusesc prin conductele TAG I și TAG II cu acționariat ENI (89%) și OMV (11%)

Cunoscând problemele abia depășite de Ungaria (Revolutia din Ungaria – 1956) și Cehoslovacia (Primavara de la Praga – 1968) în relația cu URSS-ul, RFG-ul încheie cele mai mari contracte comerciale: Conducta Siberia – Europa de Vest în valoare de 1,2 miliarde de mărci și Conducta de transport IGAT I (Iranian Gas Trunkline) care transforma URSS-ul în mare transportator. Rezultatul a fost că schimburile comerciale ale Pietei Comune cu URSS s-au dublat în numai trei ani.

Urmare a crizei petrolului din 1973, statele europene industrializate se orientează către gazele naturale și în special către gazele rusești, făcând ca tehnologie de ultima generatie (echipamente de automatizări și know-how) să ajungă în Uniunea Sovietică. Astfel se pune în funcțiune prima conductă care leagă Siberia de Franta, MEAGAL Pippeline cu acționariat EON (51%), GDF Suez (44%) și OMV (5%).[xiv] Dar echipamentele de automatizări importate de URSS duc la perfecționarea rechetelor SS20 care sunt indreptate din 1977 către Europa de Vest. Chiar și după începerea Războiului din Afganistan și a Revoltelor Sindicale din Polonia, statele Pieței Comune parafeaza cel mai mare contract semnat vreodată cu URSS-ul: “contractul secolului – Gazoductul Siberia – Europa”  care făcea legătura între cel mai mare depozit gazeifer Urengoi – Ujgorod și Europa de Vest, cu o conductă de 5400 de km care ar fi permis upgradarea volumului de gaz importat de la 25 la 40 de miliarde mc/an și care avea în vedere ca potențiali clienți Italia, Belgia, Olanda, Elveția și Grecia.

În acea perioadă consumul de gaze rusesti în RFG ajunsese la 20%, cel austriac la 67%, cel francez la 14% și cel finlandez la 100%. Mai trebuie amintit că în acea perioadă industria siderurgică era în recesiune și somajul în creștere. Presiunile au fost făcute de Mannesmann, Benteler, Vallourec, Dalmine și British Steel, pentru care un contract de 5400 de km de conducte (20 de milioane de tone de oțel) însemna revigorare și profit. La acestea se mai adaugă și tehnologia de construire a stațiilor de pompare precum și materialul electonic de comandă a instalațiilor. Calculele CIA aratau că devizele obtinute de URSS puteau acoperii fără probleme cheltuielile Armatei Roșii în Afganistan.

În această perioadă analiștii CIA au înaintat materiale cancelariilor europene cărora li se explică pericolul dependenței energetice față de URSS, oferind acesteia posibilitatea de a face presiuni politice și strategice. Dar naivitatea francezilor și germanilor a întrecut orice imaginație: consorții bancare au imprumutat URSS cu milioane de dolari (imprumuturi garantate de cele doua state), acestea fiind rambursabile în gaz natural. Acest fapt le-a facut și mai dependente prin riscul apariției unei crize a sistemului bancar.[xv] Conducerea de la Kremlin a negociat cât se poate de bine: 11 dolari la mia de metrii cubi pentru o și mai mare dependență energetică a întregii Europe și posibilitatea de mărire a prețului într-un viitor de 10 ani.

În acest moment discursul dual al celor 4 state europene (RFG, Franța, Italia, Austria) devine din ce în ce mai vizibil: pe de-o parte criticau URSS pentru politicile sale din Afganistan și Polonia, pentru politica de înarmare și pentru nerespectarea drepturilor omului și pe altă parte încurajau marile corporații în a incheia contracte cu URSS și a furniza tehnologie (care era pană la urmă sub licență americană și încalcau orice embargou).

În 1980 Statele Unite demarează un plan de îngenunchere a economiei sovietice. Plecând de la faptul că URSS iși susține statul din devizele caștigate din exportul de petrol și gaze naturale,  strategia era de a scade prețul petrolului și implicit a gazelor pe piața mondială. Astfel Arabia Saudită și-a crescut producția de 4 ori și prețul petrolului a scăzut de la 30$/baril la 12$/baril. Acest lucru a făcut ca în anul 1986 balanța de plăți a URSS să aibă un deficit de 1,4 milarde de dolari, cu un an înainte având un excedent de 700 de milioane de dolari, în situația în care productia de gaze naturale a crescut la 587 miliarde de mc/an.[xvi] Acest dezechilibru economic a dus la una din cele mai mari crize alimentare din URSS, ajungându-se ca guvernul sovietic să nu mai aibă posibilitatea de a importa grau (30% din consum provenea din import) și de a raționaliza consumul de alimente. Noua conducere reprezentată de Mihail Gorbaciov nu a reușit să gestioneze criza economică care se transforma încet încet în criză politică și care a avut drept consecință destrămarea Uniunii Sovietice. Datoria externa a URSS a crescut între 1986 și 1989 de la 28 miliarde $ la 54 miliarde $.

Noua strategie rusească

În materie de industrie extractivă, de stocare și de transport a gazelor, Uniunea Sovietică a lăsat în urmă 160.000 km de conducte, 350 de stații de comprimare și zeci de rezervoare de stocare a gazelor, aflate în nou înființatele republici: Rusia, Bielorusia, Ucraina, Kazakstan, Turkmenistan, Uzbeckistan, Azerbaijan, Kirghistan, Tajikistan, Armenia și Moldova.

La acea vreme (neluând în considerare rezervele descoperite între timp) aproximativ 80% din rezervele de gaze se aflau în Rusia, 10% în Turkmenistan, restul în țările zonei Carspice și Ucraina.

Problema era că aproape 25% din conducte se aflau în Ucraina (32.000 km cu 120 stații de comprimare și pompare) la care se adaugau și 13 imense rezervoare de stocare. Această realitate a facut ca Ucraina să devină cel mai mare importator de gaze (30 miliarde mc/an) și cea mai importantă țară de tranzit: 100 de miliarde de mc, reprezentând exportul către țările occidentale. Cunoscând că 80% din exporturile totale ale Rusiei proveneau din gaze, Rusia trebuia să controleze toată infrastructura moștenită de la URSS. Acest lucru a devenit real la întâlnirea de la Alma Ata a președinților de state care urmau să formeze CSI – Comunitatea Stelor Independente – în 1991. Această încercare de gestionare de active în alte state (foste URSS) nu s-a putut pune în aplicare, la inceputul anului 1992 acestea fiind transferate nou înființatelor TurkmenGazprom și UkrGazprom.[xvii]

Epoca Elțin și “privatizarea în masă” a companiilor rusești reprezintă o perioadă de definire a noii ordini economice în Rusia. Avem câteva direcții de analizat: reorganizarea economiei pe verticală, trecerea din patrimoniul statului către privat a industiei extractive și apariția oligarhilor. În 1992 se pune la punct programul de privatizare în Rusia. Acesta se poate descrie astfel: fiecare cetățean rus de peste 18 ani primește un vaucer în valoare de 10.000 de ruble, urmând ca să subscrie cu acesta la una din societățile comerciale ce urmează a fi privatizate. În domeniul energiei se fac două politici: una pentru industria petrolului și alta pentru industria gazelor.

În industria petrolului se concep câțiva coloși energetici naționali și regionali care dețin latura de extracție, transport și prelucrare. Cele mai mari societati sunt LukOil, TNK, Rosneft, Yukos.

Se întârzie deliberat cu subscrierea astfel încât cetățeanul de rând, posesor a unui cupon de 10.000 de ruble să nu poată să îl foloseasca. Apare “piața neagră” a acestor vaucere. În acest moment se coagulează clasa de “oligarhi” care au intuit potențialul “privatizării” și prin băncile de investiții pe care le-au înființat au început să organizeze o “piață gri” a acestora, prețul de achiziție ajungând până la 10% din valoarea nominală. Mai târziu aceste cupoane de privatizare au fost folosite pentru ca cei câțiva zeci de noi oameni de afaceri apăruți în perioada respectivă să dețină controlul asupra firmelor din industria de extracție a petrolului. Este binecunoscut faptul că odată cu petrolul se extrag și “gazele de sonda”, dar proporția acestora în ecuația extracției de gaze este prea mică, societățile respective având o pondere de sub 5%.

Premierul de atunci a Rusiei, Viktor Cernomyrdin, fost ministru adjunct al gazelor și primul director al Gazprom a protejat acest concern legiferând special pentru el multe facilități fiscale speciale.

Venirea la Kremlin a lui Vladimir Putin a fost o piatră de hotar în politica externă a Rusiei și implicit în politica internă de control total al companiilor energetice. În aceasta perioadă s-au trasat principiile de dezvoltare a extracției, transportului și exportului de gaze dar și a politicii externe, relevate în prima pagină a acestei lucrări.

Urmare a analizelor geopolitice, Rusia a inceput să dezvolte căi ocolitoare Ucrainei. Aceste analize s-au demonstrat a fi adevărate după criza gazelor generată de Urcaina în 2005, urmată de cea din 2008. Astfel au fost proiectate și realizate cateva noi trasee de conducte: Blue Stream care leagă Rusia de Turcia, BBL Pipeline ce leagă Olanda de Marea Britanie, North Stream Pipeline ce leagă Rusia de Germania (pe sub Marea Baltică și ocolește Țările Baltice, Ucraina și Bielorusia, scăzându-le rolul în politică externă regională), South Stream – aflat încă în stadiul de proiect – ce leagă Rusia de țările UE (pe sub Marea Neagră ocolind Ucraina).

Începând din 2009 când criza financiară mondială a afectat mai pregnant industria țărilor europene, s-a creeat pentru prima dată dezechilibrul între cerere și ofertă, oferta devenind mai mare decât cererea. Dinamica pieței de energie este din ce în ce mai imprevizibilă. Încă din 2006 previziunile specialiștilor de la Oxford Institute for Energy Studies în 2006 arătau un declin al cererii și implicit al extracției de gaze. Acestă previziune a mai fost făcută și de Centrul de Studii Internaționale și Strategice din Washington, conform figurii 1:

Figura 1: Declinul producției de gaze rusești. Sursa: The Future of russian gas and Gazprom, pr. Jonathan Stern, director Gas Research of Oxford Institute, Centre of Strategic and International Studies, Washington DC, 2006, pag 15.

Tot în același studiu[xviii] se prevede ca producătorii independenți să se dezvolte crescându-și producția, care până nu demult era arsă din cauza imposibilității de legare la sistem. Previziunea ar putea să rămână valabilă cel puțin în privința celor “4 mari”: Lukoil, Rosfnet, TNK-BP și Yukos din industria petrolului, celelalte companii fiind mult mai mici, nedeținând propria rețea de distribuție prin conducte și putând fi inghițite[xix] de colosul Gazprom.

În ultimii trei ani de criză, Rusia a fost puternic lovită de faptul că exporturile sale de gaze au scăzut cu aproape 20% în 2009, neuitând că 80% din exporturile sale le reprezintă gazul natural și că exporturile au o mare contribuție în formarea PIB-ului Federației Ruse.

Făcând o analiză a variației prețului gazelor care nu are legatură cu crizele globale ci doar cu crizele politice regionale și aici ne referim la cele două salturi majore din 2005 și 2008 care au intervenit după neințelegerile dintre Ucraina și Rusia (fapt relevat de Figura 2), putem aprecia că în acest context nevoia de fonduri a Rusiei ar putea duce la o nouă criză a gazelor care ar duce la un nou salt al prețurilor.

Figura 2: Variația prețului gazelor în lume. Sursa: 60 years BP – Statistical Review World Energy, pag 27.

Strategii energetice în context geostrategic

Previziunile Agenției Internaționale a Energiei spun că dacă în 2000 o treime din consumul energetic al țărilor UE provenea din gazele rusesti, iar în 2008 țările UE importau 40% din necesar, în 2030 se poate ajunge la o cotă de import de 66%[xx]. Cifrele relevă că va exista o creștere a cererii de 1,5% / an.

Începând din 2004, odată cu numirea Comisiei Europene condusa de Jose Emanuel Barosso, s-au făcut primele încercări de a se crea o strategie comună energetică europeană. Comisarul pe probleme de energie de atunci, Andris Piebalgs, reprezentantul nordicei Lituanii, nu a acordat o atenție deosebită proiectelor energetice alternative care începuseră a se creiona în sudul Europei, proiecte care să elimine totala dependentă față de importurile de gaze rusești. În această perioadă a apărut ideea de a se importa gaze din alte surse: Țările Carspice și Orientul Mijociu. Câteva țări din sud-estul Europei împreuna cu Turcia au conceput proiectele Nabucco și AGRI. Dar există motive de amânare a acestei strategii comune, impicit a proiectării și realizarii lor: criza financiară și marile companii de producție de material rulant și băncile investiseră deja în proiectul North Stream, azi aflăndu-se în stadiu de finalizare și care se presupune că va acoperi pentru urmatorii ani necesarul european de energie.

În ecuația geopolitică Carspică au intervenit schimbări încă de la mijlocul anilor 90 când firme americane au pătruns pe piața de extractie de petrol și gaze naturale din zona Marii Carspice și imediata apropiere a Rusiei, în țări foste componente a URSS și considerate de Kremlin încă sub sfera sa de influiență: Azerbaijanul, Georgia, Armenia, Kazakstan și Turkmenistan. Țările care s-au apropiat mai mult de Statele Unite și țările Uniunii Europene au avut de suferit (în sens coercitiv) în relația cu Rusia. Astfel au apărut tensiuni politice și interetnice care în cazul Georgiei au degenerat în separarea unui teritoriu (Osetia de Sud), toate datorate Rusiei.[xxi] Urmarea este că administrațiile din Azerbaijan, Georgia și Armenia s-au apropiat din ce în ce mai mult de țările UE și de SUA, semnându-se nenumărate tratate și acorduri politice și economice cu acesti doi mari jucatori, multe dintre ele legate de colaborarea în sectorul energetic.

Plecând de la potențialul de creștere a producției și transportului de gaze din zona Carspica,Turkmenistanul – 80 miliarde mc/an, Kazakstanul – 50 miliarde mc/an, Uzbekistanul – 25 miliarde mc/an, Uniunea Europeană a apreciat că în ecuația energetică această zonă este foarte importantă. Dacă punem la socoteala prețul de achizitie la graniță de catre Rusia a gazelor furnizate de aceste țări, acesta variind între 65 și 110 $ la 1000/mc în situația în care Rusia îl re-exportă azi cu prețuri care uneori depașesc 450 $/1000 mc, putem concluziona că oferta UE este mult mai avantajoasă decât vechile înțelegeri cu Rusia. Adăugând și faptul că aceste țări ar putea deveni piețe favorabile produselor europene, a crescut interesul UE pentru a strânge relațiile diplomatice și comerciale cu aceste țări.

Kremlinul a intuit noua direcție a UE și Guvernul Putin a elaborat în decursul anului 2010 o nouă strategie energetică cu principala direcție de acțiune în politica externă: Gazprom să achiziționeze, sau să intre în acționariatul companiilor energetice, de transport și de utilități de pe tot mapamondul.[xxii]

Comparăm prețul de vanzare a gazului și presiunile politice și economice aplicate de către Rusia țărilor importatoare: Astfel Belorusia importa în 2007 gaze cu 46$/1000 mc în situația în care distribuitorul național BelTransGaz are 50% acționat Gazprom și majoritatea domeniilor economice bieloruse sunt cu acționariat rusesc. Moldova în 2005 cumpăra gaz cu 110$/1000 mc și în 2006 cu 160$, prețuri la jumate față de țările europene. Cănd în anul 2007 guvernul Tarlev a dorit mărirea participației statului moldovean la mai mult de 50% (celelalte 50% fiind ale Gazprom), imediat prețul gazului importat de Republica Moldova s-a dublat la 300$/1000 mc. Transnistria, regiunea separatistă a Moldovei importa gaze la prețul declarat de 60$/1000mc, dar datoria acestei regiuni s-a acumulat în ani deoarece gazul nu a fost plătit niciodată, ajungând la peste 2 miliarde de dolari. Până în 2004 Ucraina a plătit sub 200$/1000 mc dar în 2005 Rusia a mărit prețul la 230$. Neconvenindu-i acest preț, Ucraina a declanăat criza gazelor. Astăzi Ucraina plateste aproximativ 300 $/1000 mc. Polonia, avănd acționar absolut Gazprom-ul în fosta companie națională de transport și distributie de gaze, cumpăra până în 2008 gaze cu prețul de 120$/1000 mc. Și Germania s-a bucurat întotdeauna de prețuri preferențiale la gaze. Până în 2006 aceasta platea 235$/1000 mc în situația în care celelalte țări europene plateau în jur de 300$/1000 mc.[xxiii]

Imposibiliatea unei strategii energetice comune a UE

În ecuația de coordonare a strategiilor energetice ale țărilor UE trebuie sa ținem cont de minimum doi factori: gradul de dependență față de gazul rusesc (din tabelul de mai jos) și procentul fiecărei țări din totalul exportului rusesc de gaze.

Tabel: Dependența țărilor Uniunii Europene față de gazul rusesc

tari nonUE

Surse: Eurostat – raport din anul 2007, CRS – Report for Congres – The European Union’s Energy Security Challenges, 2008 , ECFR – Beyound dependence, 2009

Observăm că jumătate din țările Uniunii au un mare grad de dependență, procentul de gaze rusești din total consumate fiind mai mare de 50%.

Dar nu toate țările sunt importante în balanța de plăți rezultată din exportul de gaze a Rusiei.

Mai trebuie sa analizăm și cât de dependentă este Rusia de exportul de gaz în funcție de mărimea exportului în fiecare țară și de banii pe care îi caștigă, lucru pe care il vedem in Figura 3:

Figura 3: Procentul de export de gaze al Rusiei – pe tari, Sursa: EIA (US Energy Information Administration)

Observăm că sumele încasate de Rusia de la țările importatoare de gaze diferă uneori cu un ordin de mărime. Dacă Germania ocupă cel mai important loc (dintre țările UE) urmată fiind de Italia, Franța, Polonia, Țările Baltice (la un loc), Ungaria, Slovacia și Austria, celelalte țări conteaza mult mai puțin în balanța de plăti externe a Rusiei.

De aici rezultă că Rusia trateaza cu un anume grad de atenție (preferențial) în politica externă țările care trec de 3% în acest clasament și cu altul pe cele care sunt sub 3% din totalul de export de gaze. Concluzionăm că Rusia dorește tratament diferențiat pentru fiecare țară și se împotrivește existenței unei strategii energetice comune europene care ar pune-o în dezavantaj.

În statisticile Uniunii se arată că 84% din consumul de gaze este reprezentat de importurile prin conducte, aceastea fiind făcute dupa cum urmeaza: 52% din Rusia, 31% din Norvegia, Algeria  12%, Libia 3%, Iran 2%[xxiv]. Rezultă astfel că Rusia trebuie să aibă încă un loc important în construirea strategiei pentru viitorul apropiat și mediu.

Analizand draftul strategiei energetice europene elaborat de Comisia Barosso putem trage concluzia că se dorește o “eliberare din cleștele energetic North Stream și South Stream” prin cele două proiecte energetice majore: Nabucco și AGRI. (vezi figura4)

Figura 4: Traseele Nabucco si AGRI. Sursa: STRAFOR

Analizând comportamentul Rusiei din ultimii ani, aceasta se pregătește de o micșorare a exporturilor către UE confirmând dorința Comisiei Europene de desprindere de monopolul gazelor rusești. Acest lucru se deduce din vizita lui Vladimir Putin din 2006 în China unde s-a încheiat un contract pentru doua trasee de conducte de gaze (care ocolesc Mongolia), un coridor paralel cu coasta Pacificului și un coridor care trece prin Turkmenistan și care vor transporta peste 80 miliarde mc/an. Ținând cont că aceste două noi trasee necesită mult timp și multi bani  pentru a fi date în folosință, constatăm că în ultimile luni Rusia iși continuă politica de dezbinare a țărilor UE oferind mari avantaje Germaniei.

Concluzii

Prima concluzie este că Uniunea Europeana nu poate avea într-un viitor apropiat o politică energetică comună din cauza intereselor uneori divergente ale statelor componente. Al doilea motiv al imposibilităţii creerii unei politici energetice comune este reprezentat de eforturile Rusiei în politica sa externă de dezbinare a Uniunii printr-un tratament diferenţiat faţă de marii importatori de gaze, cărora le oferă preţuri mai mici în schimbul posibilităţii investiţiilor ruseşti în ţările respective.

Rusia cunoscând gradul de dependenţă a ţărilor din Europa faţă de combustibilii fosili (petrol şi gaze) şi perioada de epuizare a resurselor de aprovizionare a oferit la începutul parteneriatelor încheiare conctracte avantajoase de aprovizionare cu energie. După o anumită perioadă în care aceste state au devenit dependente de resursele ruseşti importate, Kremlinul poate adopta oricând o politică de şantaj, aşa cum a făcut cu câteva ţări până acum, având urmatoarele exemple: achiziţionarea companiilor de telefonie mobilă din câteva ţări Carspice, achiziţionarea MOL – pricipala companie energetică a Ungariei, a NIS – principala companie energetică a Serbiei sau impunerea construirii de centrale atomoelectrice cu tehnologie rusească în Turcia şi Bulgaria.

Singura şansă a Uniunii Europene de a se proteja de un viitor şantaj energetic este elaborarea şi respectarea unei strategii comune energetice, lăsând la o parte interesele naţionale imediate în favoarea intereselor comune de apărare colectivă cu un orizont de timp mai îndepărtat.

În anul 2007 Comisia Europeană a elaborat documentul “Politica Energetică Europeană” în care se trasează cele mai importante căi de acțiune dintre care enumerăm: asigurarea competitivităţii pe piaţa de energie în cadrul UE, promovarea energiei competitive, dezvoltarea cercetării în domeniul energiei, folosirea surselor alternative de energie şi cel mai important, elaborarea unei politici energetice comune pentru toate statele membre.[xxv] Dacă acest document s-ar transforma într-o decizie a Comisiei Europene problema securității energetice comune ar putea fi rezolvată, toate țările membre, dar și nemembrii UE ar putea fi la adăpost de un eventual șantaj al Rusiei.

Tags: AGRI, balkans, energie si politica, Gazprom, harti, Marea Neagra, middle east & Carspica, Nabucco, North Stream, Romania, Rusia, South Stream, UE, Ukr

This entry was posted on 2011/11/12 at 10:54 and is filed under comentarii. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.