DOSAR CAPITAL: Nabucco – implicaţii surprinzătoare la nivel global

2009/06/01

Autor: Laurenţiu Popa

Proiectul Nabucco are implicaţii mai mari decât pare la prima vedere. Crearea acestui traseu ar duce la modificări de substanţă în transportul de gaze din RP Chineză şi Japonia până în Germania şi Marea Britanie. Fiecare ţară are interesul său, indiferent că este furnizor, consumator sau doar e tranzitată de Nabucco.

Nabucco, pe scurt
 Ideea Nabucco este aceea de a conecta Europa direct la resursele de gaz din Asia Centrală. Astfel, se diversifică paleta de furnizori, dar se şi elimină un „middle guy” problematic: Rusia. Traseul începe de la terminalul Sangachal, de lângă Baku, în Azerbaidjan, traversează Georgia, intră în Turcia (unde preia gaze din Iran, Irak şi Egipt), apoi trece prin Bulgaria, România, Ungaria şi ajunge la hub-ul austriac de la Baumgarten.

Din acest traseu, bucata Baku – Erzurum există deja. Mai e necesară îmbunătăţirea ei pe alocuri şi construirea restului de conductă. În schema simplă, se obţin gaze din câmpurile azere de la Şah Deniz şi se trimit pe conductă până în Austria. Pe traseu, Turcia joacă rolul de interfaţă între europeni şi ţările din regiune. Cel mai bun exemplu este Iranul. Nedorit de occidentali în proiect, Teheranul are relaţii bune cu Ankara. Astfel, devine furnizor indirect, vânzând Turciei gaze, pe care aceasta le dă mai departe.

 Un alt furnizor poate fi Irakul, disperat să vândă bunuri energetice pentru obţinerea banilor atât de necesari reconstrucţiei. Până atunci, un partener viabil de discuţie este reprezentat de provincia autonomă a Kurdistanului irakian. Un partener major este, însă, Egiptul. Acesta va pompa metan până în Turcia, prin reţeaua Arab Gas, care ocoleşte Israelul.

Profitul poate uni interese divergente, iar conducta Levantină, care să tranziteze Israelul, Libanul şi Siria, se poate dovedi o soluţie miraculoasă. Atât pentru resursele energetice ale Europei, cât şi pentru pacea în regiune. Dacă va tranzita şi teritoriile palestiniene, poate duce indirect la creşterea nivelului de trai şi, implicit, la evaporarea înclinării tinerilor palestinieni spre soluţia teroristă. Dacă ne gândim şi la micile exploatări gazeifere din largul Mediteranei, în dreptul Fâşiei Gaza, avem deja o primă soluţie măcar pentru calmarea spiritelor în butoiul cu pulbere al Orientului Mijlociu.

Ce se află dincolo de Baumgarten

De la hub-ul austriac, conducta se ramifică, iar conductele merg spre Cehia, Italia şi Germania. Deşi Franţa (prin Gaz de France) s-a arătat interesată de proiect, dar nu a fost primită din cauza opoziţei turcilor, o parte din gaze va ajunge şi aici. Indiferent pe unde o va lua, punctul final se va afla în Marea Britanie.

Britanicii au acum aceeaşi problemă pe care au avut-o americanii cu petrolul. Din ţară exportatoare, a devenit importatoare. SUA produceau mai mult petrol decât consumau, fiind până în anii 1960 exportatori. Consumul a depăşit producţia, iar acum SUA, în ciuda producţiei imense, depinde foarte mult de importul de petrol. În aceeaşi situaţie este acum Marea Britanie. Din exportatorul de gaze din regiune – concurând cu Norvegia chiar – a ajuns acum importator.

Având gazul în „curtea proprie”, în perioada Margaret Thatcher s-a trecut la gazeificarea intensă a economiei britanice. Producţia din Marea Nordului nu a ţinut pasul, ba chiar unele câmpuri s-au golit, iar acum britanicii sunt condamnaţi la import. Din acest motiv, Marea Britanie urmăreşte cu atenţie dezvoltarea proiectului Nabucco, fiind o soluţie pentru economia sa care funcţionează cu gaz metan.

Ce se află dincolo de Baku

Exploatările azere de la Şah Deniz şi din perimetrul său maritim din Caspica nu sunt suficiente pentru nevoile crescânde ale unei Europei înfometate de energie. Astfel, extensia de bază a Nabucco este conducta Trans-Caspian. Aceasta leagă terminalul azer de la Sangachal de terminalul turkmen de la Turkmenbaşi. Aici este punctul nodal unde se vor strânge toate canalele colectoare ale metanului din zona Asiei Centrale.

De unde provine gazul

 Cele trei ţări producătoare din Asia centrală sunt Turkmenistan, Kazahstan şi Uzbekistan, în această ordine. Primele zăcăminte s-au găsit în 1960, iar sistemul de conducte actual a fost construit atunci. Bineînţeles, adaptat nevoilor de atunci ale URSS. După independenţa din 1991, turkmenii au construit doar o singură conductă spre exterior, mai exact spre Iran. Această conductă este descrisă mai jos.

Acum, conductele principale dinspre Turkmenistan, Uzbekistan şi Kazastan ajung în Rusia, aceasta având practic monopol asupra resurselor. Totul graţie sistemului unional de transport din perioada sovietică.

Turkmenistan are cele mai mari rezerve de metan, undeva în jurul a 3.000 de miliarde de metri cubi, în circa 150 de perimetre. Cel mai mare câmp gazeifer este cel de la Dauletabad.

Kazahstan are rezerve undeva între 3.300 – 3.700 de miliarde de metri cubi de gaz (2,5 mii de miliarde reperabili), dintre care cele mai mari rezerve se găsesc în Karachaganak, Tengiz şi Kaşagan. Primul perimetru are ieşire directă în Rusia, evitând sistemul naţional kazah.

Uzbekistan are rezerve de circa 1.000 de miliarde de metri cubi de gaze, iar cea mai bogată regiune este bazinul Ustyurt. Centrul de greutate stă în 12 câmpuri din regiune, ieşind în evidenţă Şurtan şi Kokdumalak.

Iranul are un Nabucco propriu

 Ideea că Nabucco se poate realiza şi fără conducta pe sub Caspica este promovată de Iran. Asta deoarece există deja o conductă care leagă Turkmenistanul de Iran. Este corba despre conducta Korpege – Kurt-Kui, cu o capacitate maximă de doar 10 miliarde de metri cubi anual (la o compresie suplimentară), în mod normal fiind folosită pentru circa 5 miliarde de metri cubi anual, la o compresie normală.

Astfel, autorităţile de la Teheran vin cu o idee proprie, mai exact îmbunătăţirea capacităţii pe conducta deja existentă (care ocoleşte Marea Caspică pe la sud) şi construirea unei legături cu conducta Baku – Tbilisi – Erzurum. Chiar şi pe acest traseu există, din 2001, conducta care leagă sistemul naţional iranian de transport, prin Tabriz de graniţa cu Turcia. De acolo, traseul este Dogybayazit – Erzurum – Sivas – Kayseri – Ankara, cu deviaţie de la Kayseri spre Konya, dar având o capacitate restrânsă.

În perioada administraţiei Bush, proiectul era neviabil, din motive politice. Dacă administraţia Obama va destinde relaţiile cu Iranul, atunci această varianta ar deveni viabilă. Pe aceste considerente, Rusia se vede în situaţia disperată de a atrage într-un fel Iranul de partea sa, dar privându-l de posibilitatea încasării de taxe de transport pentru un asemenea Nabucco iranian, precum şi să-i restrângă la maxim capacitatea de a putea vinde direct gaze europenilor, fără intermediarul Turcia.

White Stream, un Nabucco ucrainean

 Ucraina a propus, în 2005, proiectul intitulat „White Stream”, care presupune implicarea sa majoră. Ucrainienii trasează o conductă pe sub Marea Neagră, între portul georgian Supse şi peninsula Crimeea. De acolo, după o derivaţie spre sistemul naţional ucrainean de transport şi o direcţionare spre Polonia, urmează din nou o traversare a Mării Negre până la portul Constanţa. De la Constanţa, ucrainienii văd o conductă care să ajungă la acelaşi punct terminus precum Nabucco: terminalul austriac de la Baumgarten.

După problemele cu gazul din această iarnă şi pierderea încrederii occidentalilor în securitatea tranzitării teritoriului ucrainean, Kievul a schimbat ruta. Noul plan presupune traversarea Mării Negre din Georgia până în România, iar spre Ucraina să fie doar o deviaţie submarină în dreptul localităţii Feodosia din Crimeea.

Soluţia rusească de salvare

 Dacă Rusia nu întrerupea gazul, nu scădea presiunea nejustificat şi îşi termina reparaţiile din sistemul propriu, probabil că nu mai era necesar Nabucco. La aceste condiţii se adaugă aroganţa Rusiei şi ideea Kremlinului că Rusia nu permite tranzitarea teritoriului său, ci doar achiziţionarea de la asiatici şi vânzarea către europeni. Astfel, a devenit esenţial pentru europeni să-şi diversifice portofoliul de furnizori direcţi, lucru ce presupune evitarea teritoriului rus. Tocmai de acest lucru se teme Rusia.

După ce nu a reuşit momirea europenilor cu preţuri mai mici la gaz sau păcălirea asiaticilor cu promisiunea achiziţiilor mari la un preţ ridicat, următoarea soluţie a Rusiei va părea surprinzătoare: sprijinirea proiectului Nabucco.

 Concret, Rusia are acum în pregătire două proiecte aparent fără legătură unul cu celălalt. De primul ştim, pentru că este mai aproape de noi: „South Stream”. Acesta presupune conectarea pe sub Marea Neagră a Rusiei direct la Uniunea Europeană. Gazoductul submarin va pleca din terminalul rusesc Beregovoe şi va ajunge la Varna sau Burgas. Singura problemă aici fiind traversarea platformei continentale a Ucrainei, cel mai nou inamic al Rusiei. De pe ţărmul bulgăresc, gazoductul va ajunge până la Baumgarten sau Trieste, prin Serbia. Traversând Serbia, Rusia împuşcă doi iepuri: penalizează România şi bonifică Serbia (singurul amic din Balcani). Probleme au pus însă şi bulgarii, care au condiţionat „South Stream” de evitarea sistemului lor naţional de transport, solicitând Rusiei să investească în construirea unei conducte separate, detinată numai acestui proiect. Sau, de la Beregovoe, se foloseşte de infrastructura deja existentă (conducta „Blue Stream”, care leagă Rusia de Turcia, pe sub Marea Neagră) pentru a pompa gaz direct în conducta Nabucco. Trebuie avut, totuşi, în seamă faptul că Blue Stream are o capacitate de 16 miliarde de metri cubi/an.

Al doilea proiect din master-planul rus este reprezentat de conducta Pre-Caspică sau „Caspian Littoral” sau Prikaspiiski. Aceasta va lega terminalul turkmen de la Turkmenbaşi de punctul de transfer de la Alexandrov Gai, la graniţa ruso-kazahă, traversând Kazahstanul pe un itinerar paralel cu malul Mării Caspice şi trecând prin terminalul kazah de la Beineu. În loc să se majoreze capacitatea de transport a conductei colectoare deja existente din Turkmenistan până în Rusia, punctul de plecare nu este câmpul gazeifer Dauletabad, ci Turkmenbaşi. Acest terminal maritim nu a fost ales la întâmplare, fiind exact punctul de contact cu teritoriul turkmen vizat de conducta Trans-Caspică, extensia proiectului Nabucco. Astfel, Rusia intenţionează să „ia faţa” europenilor, pornind cu gazul din acelaşi punct. Sigur, mai mult o mutare de marketing. Atingerea punctului Beineu este o dovadă a faptului că Rusia, în mărinimia ei, permite plecarea din acel punct a conductei către RP Chineză. Conducta Pre-Caspică ar urma să treacă prin staţia de compresie turkmenă de la Belek şi ar avea o capacitate de 20 miliarde de metri cubi/an.

Conectând pe hartă cele două proiecte aparent separate, obţinem schema master-planului pe care Rusia îl pregăteşte. Astfel, “Nabucco”-ul rusesc reprezintă achiziţia de gaze din Asia Centrală şi transportarea lor către Europa printr-o rută ce ocoleşte Marea Caspică pe la nord şi este mai sigură, fiind de construcţie recentă. Rusia pregăteşte acum planurile, iar când totul va fi gata, în stilul cu care ne-a obişnuit în ultimul secol, va scoate ca dintr-o pălărie magică (pentru cine nu avea detalii în prealabil) o soluţie pe care o va trânti agresiv pe masa negocierilor. Dacă Putin va spune europenilor “conectarea la sursă există deja, ce rost mai are planul vostru” şi va indica traseul nord-caspic, însoţit de o ofertă tarifară aparent imposibil de refuzat, trebuie să ai deja un plan B. Şi asta pentru a evita riscul ca promoţia plină de reduceri de azi să devină cheltuiala bugetofagă de mâine.

Interesul propriu

Se poate observa până aici că fiecare vine cu o soluţie proprie, dorind o bucată mai mare din dulcea prăjitură a tarifelor de transport. Mai pe româneşte, o felie din caşcaval, la figurat. Nimeni nu-şi bate capul cu construcţia unei conducte pe teritoriul propriu, cu implicaţiile de mediu corespunzătoare, doar aşa, de dragul unei ţări “vecine şi prietene” (ca să folosim un clişeu al regimurilor comuniste). Mai ales că “felia” are gustul taxelor de transport sau a sporirii gradului de siguranţă şi predictibilitate în ceea ce priveşte obţinerea energiei.

Alte variante

Acum să menţionăm sloganul cu care Azerbaidjanul se prezintă în faţa europenilor: “Noi nu tăiem niciodată gazul”. Este de la sine înţeles că nu numai cumpărătorul este interesat de produs pentru că are absolută nevoie, dar şi vânzătorul este interesat de banii cumpărătorului. Relaţia este astfel una de simbioză.

Rusia are în plan „South Stream” (care să lege Rusia de Bulgaria pe sub Marea Neagră) şi „Nord Stream” (care să lege Rusia de Germania pe sub Marea Baltică). Astfel, Moscova ocoleşte imprevizibila Ucraină şi pozează într-un comerciant interesat de confortul clientului. În orice caz, sistemul este unul de simbioză, Rusia depinzând de banii europenilor, aşa cum europenii depind de energie.

În vestul continentului, europenii mai au două surse importante de gaz: Norvegia şi Algeria. Deţinând vaste resurse de hidrocarburi în Marea Nordului, Norvegia este un partener de încredere, stabil şi predictibil. Dar practică un preţ mai mare decât Rusia. În materie de energie, însă, siguranţa este pe primul loc. În orice caz, criza gazelor din ianuarie a dovedit că Norvegia nu poate înlocui complet Rusia pe piaţa energetică europeană. Împingând producţia la maximum, Norvegia nu a putut să acopere cererea de pe Bătrânul Continent.

Peste Mediterana, Algeria şi, în secundar, Tunisia, furnizează gaze prin conductele Trans-Mediteranean (pe sub Mediterana, între Tunisia şi Italia) şi Maghreb-Europe (între Maroc şi Spania, prin strâmtoarea Gibraltar). În plus, se mai pune la socoteală şi gazul lichefiat trimis din porturile algeriene, cu navele, în Franţa. În regiune, Libia claxonează din spate, dorind să iasă din izolare şi să vândă gaze pe piaţa europeană.

Ce ascunde Rusia?

 Principalul motiv care stă în spatele aroganţei Rusiei este sistemul deficitar de conducte. Cârpit, vechi, rugint, defectuos şi cu riscuri mari de explozii. De ce Rusia nu ar face conducta Caspian Littoral să urmeze chiar linia litoralului caspic? Conductele există. De la Makat (Kazahstan), este o conductă către Astrahan (Rusia), iar de acolo prin stepa Caucazului de Nord se poate ajung în Georgia, sau la terminalul maritim de la Beregovoe (de unde pleacă Blue Stream). Dar problemele apar în mai toate conductele din regiune, indiferent în ce direcţie trec prin punctele Mozdok şi Chervlenaia. Dar infrastructura din zonă a avut numeroase explozii în ultimii ani.

Astfel, Rusia se vede în poziţia de a face slalom prin propria reţea de transport, pentru a găsi variantele cele mai bune (adică ocolirea zonelor cunoscute pentru explozii). Astfel, Rusia este obligată să urmeze traseul conductelor Beineu – Makat – Alexandrov Gai – Frolovo – Izobil’noe – Beregovoe. În acest mod, Rusia evită atât Georgia cât şi infrastructura cu probleme din Caucazul de Nord.

Rusia ar putea folosi mai intens conductele ce tranzitează Belarusul, dar din zona de productie Iamal (regiunea Iamalo-Nenetă) până la graniţa cu Ucraina sunt mai puţine zone sensibile decât cele pe traseul spre Belarus. De exemplu, între 2000-2002, în perimetrul Griazoveţ-Torjok au avut loc 14 explozii, iar între Torjok şi Smolensk (punctul de transfer cu Belarus) au avut loc alte şase explozii. Traseul Griazoveţ – Smolensk se află ceva mai la nord de Moscova. De asemenea, la punctul Alexandrov Gai, pe unde intră gazele din Kazahstan, există o bifurcaţie. Pe segmentul dinspre Petrovsk (direcţia Belarus) au avut loc în 2000-2002 patru explozii, în timp ce spre Frolovo (direcţia Ucraina) a fost doar una. Traseul ocolitor există, prin Novopskov – Ieleţ – Moscova – Torjok, dar cu inconvenientul că punctul de virare (Novopskov) se află în Ucraina. Ocolirea Novopskov prin Frolovo – Kalaci – Ostrogojsk este viabilă, dar este un traseu costisitor cu un un risc mai mare în segmentul Torjok-Smolensk.

Rusia şi Europa, în aceeaşi tabără

Aceste lupte pe frontul energetic alianţe din ce mai ciudate. Arabii şi israelienii încasează împreună taxe pentru conducta Levantină, SUA se împrietenesc cu Iranul ca alternativă la conducta Trans-Caspian. Până acum ne-am uitat doar la transportul de gaze într-un singur sens: de la est spre vest (din Asia Centrală în Europa). Există însă elemente care pot aduce Rusia în aceeaşi tabără cu europenii, în condiţiile în care RP Chineză şi Japonia pe de o parte şi India cu Pakistan de cealaltă parte doresc să cumpere gaze de la turkmeni şi  de la kazahi.

 Astfel, sensul devine de la est… mai spre est, adică din Asia Centrală spre Asia de Sud sau Extremul Orient. Construindu-se conducta kazaho-chineză şi Trans-Afghan (din Turkmenistan până în India, prin Afghanistan şi Pakistan), Europa rămâne complet pe dinafară. Implicit Rusia, din poziţia de intermediar al gazului central-asiatic. Astfel, cele două părţi trebuie să treacă peste divergenţe şi să se conecteze mai rapid la sursa de energie. Altfel, în timp ce ruşii pun beţe în roate proiectelor europene şi ţările din regiune negociază la sânge orice detaliu, indienii şi chinezii îşi pot termina gazoductele din proiect şi vor importa în linişte cantităţi imense din Asia Centrală. Până când toate părţile de la vest de Asia Centrală vor fi terminat de pus la punct fiecare detaliu, vor observa că turkmenii vând deja gaz mai spre est şi vor avea nevoie de stimulente mult mai mari.

Într-o astfel de situaţie, ar fi spre interesul comun al europenilor şi al ruşilor să se materializeze mai repede conductele Dolphin Project (ce leagă câmpul North Dome din Qatar de Pakistan) şi conducta care leagă câmpul South Pars (Iran) de Pakistan. Astfel, Pakistan şi India vor cumpăra mai puţin din Turkmenistan. De menţionat că North Dome şi South Pars constituie în fapt acelaşi câmp din largul Golfului Persic, dar împărţit între cele două ţări.

În plus, conducta din Kazahstan spre RP Chineză, în care va intra şi gaz turkmen, poate avea o prelungire spre Coreea de Sud şi Japonia. Japonia este fix în aceeaşi poziţie în care se află Marea Britanie. Este capătul tăcut al conductei. Mare putere economică, are nevoie de gaz, nu se poate implica direct, aşteaptă finalizarea problemelor dintre cei implicaţi direct în dezbateri, iar la finalul discuţiilor nimeni nu o poate refuza dacă îşi prezintă interesul pentru achiziţia de gaz.
Iată cum Nabucco are implicaţii imense la nivel global, din Marea Britanie până în Japonia, de la Atlantic la Pacific, pe o jumătate de glob.

Epilog
Materializarea proiectului reprezintă nu numai diversificarea surselor europene de energie, dar şi crearea unei concurenţe care poate duce la scăderea preţurilor. În plus, faptul că un proiect de asemenea anvergură trece pe la noi, pune România pe hartă.

De asemenea, uitându-ne la harta Uniunii Europene, se poate observa că noile membre Bulgaria, România şi Ungaria, precum şi Turcia candidată, se aşează fix peste traseul Nabucco. De asemenea, toate aceste ţări sunt membre NATO, Georgia şi Azerbaidjan având aspiraţii în această direcţie.

Piaţa gazului, dar şi a petrolului sau cărbunelui, într-un cuvânt a energiei fosile, poate să îşi trăiască ultimele decenii. Dezvoltarea exploatării surselor regenerabile (hidroelectrică, solară, eoliană, biomasă şi geotermală) a luat un avânt imens în ultimii ani. Cuvântul cheie este “regenerabil”, cea fosilă fiind finită. Să ne gândim că deja există proiecte de anvergură în această direcţie, preşedintele francez Nicolas Sarkozy având în plan construirea unor imense parcuri de energie solară în deşertul Sahara, care să devină în timp o sursă importantă de energie a Europei.

Indiferent cât de important poate fi un proiect precum Nabucco, gazul venit pe această conductă se va epuiza la un moment dat.

Tags: , ,

Comments are closed.

September 2017
M T W T F S S
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Site Metter