Doar solidaritatea în faţa Rusiei poate scăpa UE de o nouă criză a gazelor

2014/07/09

Adevarul

UE are un avantaj enorm în negocierile cu Rusia şi doar solidaritatea la nivelul blocului comunitar poate evita izbucnirea unei noi crize a gazelor din cauza conflictului dintre Moscova şi Kiev, explică într-un interviu acordat „Adevărul” Mihaela Cârstei, directorul departamentului pentru energie şi mediu al think-tankului Atlantic Council din Washington.

Mihaela Cârstei este doctorand în Economie Internaţională la Academia de Ştiinţe Economice în Bucureşti şi de 12 ani se află în SUA. Şi-a obţinut masteratul la Syracuse University’s Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, după ce s-a licenţiat în Business şi Management Internaţional la Universitatea din Montana. În prezent, ea este directorul departamentului pentru Energie şi Mediu al think-tankului Atlantic Council de la Washington, unul dintre cele mai influente grupuri de reflecţie din SUA.

Cât de real este pericolul ca ruşii să nu-şi poată livra gazele în Europa?

Pericolul este destul de real, dar nu este vorba de faptul că ruşii nu-şi pot livra gazele în Europa. Mai degrabă, este vorba de faptul că nu vor să le livreze prin Ucraina. Ceea ce se întâmplă acum este foarte interesant. În ultimele două luni, Vladimir Putin a trimis scrisori către cel puţin 18 preşedinţi ai ţărilor europene, avertizându-i că vor rămâne fără gaze dacă Europa nu încurajează Ucraina să rezolve această dispută, iar europenii au răspuns cu o singură voce, cu o scrisoare de la Barroso către preşedintele Putin.  Acest element de solidaritate schimbă puţin conversaţia. Nu avem aceeaşi situaţie ca în 2006 şi ca în 2009, când au rămas ţări fără gaz. Avem timp până în iarnă ca europeni să găsim soluţii şi să trimitem gaz prin fluxul invers înapoi în Ucraina din Polonia, din Slovacia şi din Ungaria. Acum, UE şi SUA lucrează foarte activ pentru a se asigura că acele gaze pot într-adevăr să meargă înapoi spre Ucraina până în toamnă, deci foarte urgent şi înainte de iarnă şi de deadline-ul pe care Rusia, într-un fel, ni-l impune.

Kievul reclamă însă că, după ce s-au purtat discuţii pe ani întregi despre fluxul invers, nu vedem încă această soluţie drep o alternativă reală. Vedem încă foarte multe guverne din UE reticente, de ce nu sunt ele dispuse să urgenteze aplicarea acestui sistem?

În trecut, Guvernul de la Kiev nu a fost unul dintre cele mai transparente, iar statele europene nu au avut un adevărat partener în Kiev. Între timp, lucrurile s-au schimbat: guvernul, s-a schimbat nivelul de sprijin pe care UE îl acordă ţărilor care sunt dispuse să trimită gaze în Ucraina. Toate acţiunile întreprinse de Rusia în Ucraina ne dau, ca europeni, un mic impuls pentru a soluţiona această problemă mai repede. Sunt deja detalii la care Departamentul de Stat de aici, din Washington, şi Comisia Europeană lucrează intens, pentru identificarea surselor de gaz, care poate să vină din Slovacia, Polonia şi Ungaria – şi chiar au mers până la a stabili cantităţi exacte pe care acestea le pot trimite. Nu sunt foarte mari, dar deja se ştie de de se poate lua şi trimite înapoi în Ucraina. Suntem într-o situaţie în care acea problemă este în curs de schimbare.

Dar de unde ar veni exact aceste gaze? Se vorbeşte despre faptul că o parte din aceste gaze trimise înapoi Ucrainei să fie tot gaze ruseşti care au tranzitat Ucraina, au ajuns în Europa Centrală şi s-ar întoarce.

Exact. Asta a fost o recentă avertizare din partea Moscovei, care a ameninţat că statele care vor face acest pas – să reexporte gaze ruseşti – vor fi penalizate cu întreruperea livrărilor de gaz din Rusia. Aici intervine rolul UE. Avem nevoie de un moment de solidaritate europeană şi avem nevoie ca această solidaritate să continue, încât, dacă ştim că Rusia va tăia gazul ţărilor care reexportă gaz către Ucraina, trebuie să identificăm de oriunde altundeva luăm gaze – Norvegia, fie gaze naturale lichefiate, de unde găsim alt gaz pentru a înlocui gazul pierdut de la ruşi. Deoarece, pe termen lung, jocul pe care Moscova îl face nu este profitabil din punct de vedere economic pentru Rusia, nu neapărat doar pentru UE, pentru că şi noi vom fi loviţi din punct de vedere economic, dacă această situaţie se înrăutăţeşte. Din punct de vedere economic, nu este o situaţie sustenabilă pentru Moscova şi pentru veniturile Rusiei pe care ei le obţin din vânzarea de gaze.

Venituri substanţiale. Peste jumătate din veniturile Gazprom sunt obţinute din vânzarea de gaze către Europa. În momentul de faţă, are Rusia alternative pentru a înlocui Ucraina? Dacă mâine Kievul decide să nu mai permită Gazpromului să folosească reţeaua ucraineană de gazoducte, au ruşii pe unde să trimită gazele către Europa?

Au o singură posibilitate, să folosească la capacitate maximă gazoductul Nord Stream, care trece prin Marea Baltică şi ajunge în Germania. Există puţină flexibilitate faţă de posibilitatea de a mări volumul de gaze trimise prin Nord Stream. Bineînţeles, aici intervine şi discuţia legată de South Stream, gazoductul pe care Moscova într-adevăr îl vrea şi îl vrea tocmai pentru a ocoli Ucraina. Din punct de vedere economic, nu are prea mult sens. Este o decizie politică de a ocoli Ucraina, pentru că ruşii redirecţionează practic gazul care curge acum prin Ucraina. Pe termen scurt, ruşii nu au foarte multă flexibilitate când vine vorba de livrarea gazelor în Europa. Pe termen mediu şi lung, încearcă acum să-şi creeze această flexibilitate prin construcţia South Stream.

În momentul de faţă, Nord Stream este folosit la puţin peste 50% din capacitatea totală. Folosirea sa la capacitate maximă este restricţionată chiar de Comisia Europeană, în baza normelor din Pachetul Trei Energie. Ce înseamnă atunci flexibilitatea în privinţa Nord Stream? Comisia Europeană ar fi dispusă să-şi încalce propriile reguli pentru a-i ajuta pe ruşi să trimită gaze în UE?

Nu este neapărat vorba despre încălcarea propriilor reguli. Se poate elabora un aranjament temporar, cu o autorizaţie temporară. Iar asta nu pentru a ajuta Rusia, ci pentru a putea obţine gazul în Europa. Bineînţeles, această restricţie poate fi folosită de UE în negocierile cu Rusia astfel: dacă Rusia acceptă să nu penalizeze ţările care discută acum reexportarea gazului natural cumpărat din Rusia pentru a-l trimite în Ucraina, atunci există flexibilitate de negociere a restricţiei impusă pe Nord Stream. UE nu va ridica acea restricţie dacă nu primeşte ceva în schimb de la Rusia. La urma urmei, trebuie să ne uităm – întotdeauna trebuie să acceptăm şi compromisuri în tot ceea ce facem, în energie, în eeconomie. Iar Comisia Europeană are puterea de a folosi acea restricţie ca element în negociere.

Se vorbeşte la nivelul UE ca toate ţările care au contracte cu Gazpromul să le rezilieze pentru a negocia apoi ca bloc cu Rusia şi a obţine tarife mai avantajoase, facilităţi pentru Ucraina. Cât de reală este această posibilitate, vedem evoluţii în acest sens?

Propunerea Poloniei de înfiinţare a unei uniuni energetice pe asta se bazează. Sunt foarte multe păreri pe tema asta. Eu nu cred că este o mişcare bună să reziliem acum toate contractele, însă trebuie să ne folosim de instrumentul UE, de cei 400 de milioane de consumatori cât are UE, iar asta aduce o putere de negociere fantastică. Nu este nevoie să reziliezi acum şi să renegociezi un nou contract la nivelul UE, însă trebuie să foloseşti puterea UE, aşa cum a făcut Polonia în negocierile cu Rusia acum câţiva ani, pentru a obţine termeni de piaţă. Exact asta încearcă să sprijine UE acum în negocierile Rusia-Ucraina, impunerea termenilor de piaţă. Nu trebuie să luăm decizii radicale, dar trebuie să ne folosim de avantajul nostru, iar acela este UE şi numărul de consumatori.

Un număr foarte ridicat de consumatori care depind de gazele ruseşti – Europa cumpără de la ruşi o treime din consumul său total de gaze. Această cotă a scăzut însă în ultimii 15 ani. În 2000, Gazprom furniza mult mai mult din consumul Europei, peste jumătate din total. De ce a scăzut cota de piaţă a Gazpromului în Europa?

Să începem cu nivelul politic: când ai un partener de care depinzi atât de mult şi care nu este unul dintre cei mai responsabili parteneri, încerci să diversifici, încerci să reduci această dependenţă. Reducerea a început cu o decizie foarte conştientă la nivel politic pentru reducerea acelei dependenţe. Pe urmă, diversificare sistemului energetic din UE. Avem ţinte climatice, trebuie să reducem nivelul de emisii din industrie şi din energie, iar prin această diversificare şi adoptarea unor noi tehnologii, cum sunt cea eoliană, solară, am redus cererea şi dependenţa de gaz. De aceea vedem o reducere, iniţial conştientă politic, apoi s-a făcut simţită şi pe plan economic.

Există un mix energetic ideal pentru Europa? Danemarca este independentă energetic din anii 90, dar au început recent să foreze după gaze de şist.

Danemarca este independentă energetic, fac asta în primul rând pentru că este o oportunitate economică. Apoi, independenţa energetică este un termen uşor de folosit, dar greu de separat de înţelesul real. Din punct de vedere al independenţei reale, nu putem să fim independenţi din punct de vedere energetic: suntem parte a unor pieţe mondiale, suntem parte a unor pieţe regionale. Impactul schimbărilor preţurilor în domeniul energetic ne afectează. Putem însă să fim suficienţi din punctul de vedere al producţiei şi al surselor de energie pe plan naţional.  Danezii se uită acum la gaze de şist. Ei încă folosesc cărbune şi ar vrea să reducă nivelul de consum. Sunt parte din piaţa europeană, din piaţa mondială, şi dacă reuşesc să mărească nivelul producţiei proprii, iar în acelaşi timp să scadă nivelul de emisii, pot vinde acel gaz Europei – dacă nu au nevoie de el pe plan intern – iar asta va genera creştere economică. În ceea ce priveşte mixul energetic, trebuie să ne gândim că fiecare ţară are resurse pe care trebuie să le folosească strategic.  Un mix ideal nu există, nici măcar în State, în niciun caz nu putem vorbi de unul la nivel global. Trebuie să identificăm ce mix funcţionează cel mai bine într-o ţară. Iar acest mix trebuie evaluat din punct de vedere al securităţii energetice, al impactului economic şi al impactului asupra mediului. De aceea este foarte greu să zici că un portofoliu energetic este ideal, cel mai bun este cel care funcţionează în condiţiile locale, regionale, gândindu-ne la securitate, mediu şi climă.

Care ar fi atunci alternativele Europei pentru gaz rusesc?

Sunt trei mari puncte: putem să luăm gaz din exteriorul UE, putem să producem gaz în interiorul UE şi putem substitui gazul rusesc cu alte resurse. Începând cu exteriorul UE, vorbim despre Coridorul Sudic, cu gaze care pleacă din Azerbaidjan, din estul Mării Mediterane. Vorbim de Israel, Cipru, care au început deja să analizeze explorarea gazelor din Marea Mediterană, vorbim de gaz din Africa de Nord şi mai vorbim de gaze naturale lichefiate (LNG). Discuţia globală se axeaxă pe exporturile de LNG din SUA în Europa. Primele exporturi de LNG ale americanilor vor pleca n 2015, însă ele nu se vor duce către Europa, ci către Asia. Preţurile şi pieţele vor direcţiona acel gaz, iar preţurile în Asia sunt mult mai mari decât în Europa. Însă, la nivel global, asta ne ajută şi pe noi, în Europa pentru că atunci când ai mai multă ofertă, creşte disponibilitatea, creşte flexibilitatea în sistemul energetic, ceea ce duce la scăderea preţurilor.

Revenind la Europa, la al doilea punct, unde putem produce noi gaz. Deja avem discuţii despre gazele de şist în România, în Polonia, în Danemarca, în Marea Britanie şi, surprinzător, am auzit recent declaraţii de la Berlin, care a anunţat că nu exclude gazele de şist din planurile lor energetice viitoare. Este o schimbare în percepţia rolului gazelor de şist, o schimbare destul de mare, mai ales pentru Berlin.

Ajungând la punctul al treilea: ce alte surse de energie putem folosi. Bineînţeles că trebuie să ne uităm la ce folosim gazul. În folosim la electricitate şi la încălzire, în principal, în sectorul petrochimic în plan secundar. Pentru electricitate avem alte opţiuni, alte surs de energie, avem cărbunele în toată Europa, avem resurse regenerabile, energie solară, energie eoliană, energie hidro. O altă sursă foarte importantă, care din punct de vedere al emisiilor de carbon este esenţială şi care produce aproximativ 28% din totalitatea portofoliului energetic european şi anume energia nucleară. Iar în ceea ce priveşte cărbunele, trebuie să folosim noi tehnologii, precum gazificare, capturarea carbonului, care să răspundă şi la presiunile de mediu, iar astfel cărbunele să poată contribui la securitatea energetică, mai ales în Europa de Est, unde avem atât de mult. Nu trebuie să uităm că reducerea consumului de energie prin eficientizarea sistemelor ne ajută totodată să reducem dependenţa de gaz rusesc.

Cum merg discuţiile privind exporturile de LNG din SUA în Europa?

Sunt foarte încurajatoare. Există două unghiuri în această discuţie: exporturile de LNG, dar şi transferul de know-how şi experienţă din State către Europa în producerea gazelor de şist. Se lucrează pe ambele planuri. Europenii sunt foarte conştienţi politic că acele gaze care vor pleca de pe ţărmurile americane în 2015 nu vor veni în Europa. Atunci caută alternative, iar cooperarea în UE e gazele de şist a avansat foarte mult. Spre exemplu, pe 8 iulie, UE lansează o iniţiativă de coordonare a acestor experienţe, know-how şi expertiză din UE şi din State prin The Joint Research Center de la Bruxelles. Este prima iniţiativă pe care UE o ia la Bruxelles, la nivel de Uniune, care-şi propune să identifice cum putem să beneficiem de această experienţă a americanilor, cum putem s-o atragem şi să dezvoltăm gazele în Europa astfel încât să răspundem totodată la presiunile climatice şi de mediu.

Primele exporturi de LNG din SUA merg spre China, care tocmai a încheiat, în mai, un contract de zeci de miliarde de dolari cu Rusia pentru livrarea de gaze naturale. Care este dinamica acestor relaţii?

China nu doar că are nevoie de toată energia pe care o poate importa cât mai repede posibil. Pentru a alimenta creşterea economică şi a reduce emisiile, are nevoie de un nivel de importuri care depăşeşte chiar şi capacitatea de export a SUA. Există câteva diferenţe între acordul SUA-China şi acordul China-Rusia. În ceea ce-l priveşte pe primul, atunci când construieşti un terminal de export LNG, ai nevoie să închei nişte contracte pe termen mai lung, să te asiguri că nu ajungi în situaţia de a avea terminalul, dar fără clienţi. De aceea, atunci când s-a luat decizia de a investi în terminalele LNG care vor începe exporturile în 2015, clienţii au fost găsiţi în Asia, s-au încheiat contracte cu Japonia şi China.

La contractul China-Rusia s-a lucrat zece ani, China a găsit o oportunitate fantastică în conflictul Rusia-Ucraina şi toate discuţiile cu UE pe gaz. Însă acel gaz care s-ar duce în China este din câmpuri gazeifere din estul Siberiei. Gazul care vine în Europa este din estul Siberiei. A încerca să duci spre China gazul care, în acest moment, merge spre Europa, ar costa la fel de mult precum dezvoltarea acestor noi câmpuri şi construcţia conductelor care să ducă gazul din Siberia înspre China. Nu cred că vom vedea acel gaz traversând Siberia către China mai devreme de 10 ani de-acum încolo. Ar fi surprinzător să vedem ceva în 7-8 ani. Trebuie să fim conştienţi însă că, în acest interval, gaze către China nu pleacă doar din SUA sau Rusia. Între 2015 şi 2020, terminalele de export LNG din Australia vor fi finalizate şi puse în funcţiune, iar acel gaz va pleca tot spre Asia, în primul rând. Asta eliberează gaz din Qatar şi din alte ţări, care poate să vină spre Europa.

Discuţia se concentrează pe LNG, însă există temeri că această tehnologie este prea scumpă şi inaccesibiă.

Este o tehnologie scumpă, nu este o investiţie mică. Vorbim de miliarde de dolari, miliarde de euro. Însă cererea de energie la nivel mondial va menţine preţurile la un nivel înalt. Dacă stăm să ne uităm la analizele făcute de institute precum Departamentul de Energie de aici, din Washington, sau Agenţia Internaţională pentru Energie din Paris, avem nevoie de o creştere a consumului de energie pentru a putea susţine creşterea economică de care aveem nevoie şi care va dubla consumul de energie până în 2050.  Dublarea în următoarele decade a consmului de energie nu se va putea realiza dacă nu investim acum în dezvoltarea noilor surse de energie, cum sunt cele regenerabile, sau investiţii în transportul resurselor de energie pe care le folosim acum, cum sunt gazele. Preţurile sunt mari şi nu toate terminalele despre care se vorbeşte vor fi construite – de exemplu în SUA se vorbeşte despre 18 terminale, dar doar unu singur a primit toate aprobările şi doar trei sunt pe cale să obţină toate aprobările de mediu, în curând li se vor alătura încă două. Trebuie să fim atenţi şi să nu supraestimăm volumul de gaz care va fi disponibil. Dacă vom avea încă o criză economică mondială, aceste investiţii nu vor mai fi realizate. În 2015, doar un singur terminal va putea să exporte LNG. În 2016-2018 vor apărea încă 2-3.

Aţi atins subiectul gazelor de şist. Recent, într-un interviu acordat „Foreign Policy”, aţi vorbit despre o posibilă legătură între reticenţa europenilor faţă de gaze de şist şi interese Rusiei. Există în Europa organizaţii finanţate de Rusia pentru a milita împotriva gazelor de şist?

Este o situaţie foarte interesantă. Există un rol esenţial pentru înfiinţarea organizaţiilor „la firul ierbii” în dezbaterea despre gazele de şist. Avem nevoie de ONG-uri pe mediu care să poată presa şi sfera politică şi industria să folosească cele mai bune tehnici şi tehnologii pentru a menţine standardele de mediu la cel mai înalt nivel. Avem nevoie de energie, dar nu putem distruge mediul şi planeta atunci când căutăm această energie. Nu există o dovadă publică, una care să facă legătura directă între Moscova şi anumite grupuri, nu toate, care au apărut în dezbaterea despre gazele de şist în România, Bulgaria, Ucraina. Există însă suficiente dovezi pe care le auzim în discuţii. Când am vorbit cu „Foreign Policy”, secretarul general al NATO tocmai făcuse aceleaşi afirmaţii, că au găsit dovezi că Rusia este implicată în finanţa anumite grupuri de mediu în special în estul Europei.

Mulţi specialişti în energie consideră această leătură un secret la vedere şi spun că evident că vin bani din Rusia tocmai pentru a alimenta mişcarea anti gaze de şist. Totuşi, campaniile nu poate fi puse exclusiv pe seama acestei finanţări din Rusia. De unde pleacă această reticenţă a europenilor faţă de gaze de şist? 

Chiar dacă vorbim de resurse de energie, nu poţi să excluzi în această dezbatere diferenţele culturale, diferenţele de societate, cum privim diferite dezvoltări în plan energetic, economic, industrial în societatea europeană – şi acum o pun pe toată în aceeaşi categorie – şi cum priveşte societatea americană aceleaşi lucruri. Aceste diferenţe culturale stau, de fapt, la baza rapidităţii cu care s-a produs revoluţia gazelor de şist în SUA. În Europa, este interesant că avem nişte valori care nu există în State, suntem puţin mai grijulii când vedem dezvoltări în plan industrial.  La urma urmei, resursele naturale şi extragerea lor este o industrie – sunt echipamente, un impact pe care omul de rând nu-l poate controla. Europenii sunt mai înceţi în a lua acele decizii al căror impact nu ştiu dacă-l pot controla. Şi sistemul legislativ din SUA diferă faţă de Europa. În Europa ţi se spune ce ai voie să faci, în SUA faci şi, dacă se descoperă cumva că nu ar fi trebuit să faci, se impune o regulă restrictivă. Asta se reflectă în felul acela în care gândeşte societatea. În Europa încerci să-i dai voie prin lege unui om, unei companii să facă ceva, în State îi dai libertate şi pe urmă, dacă face ceva dăunător, cu efecte negative pentru societate, atunci intervii cu legea şi repari acele efecte.

O diferenţă majoră este şi că în SUA ceea ce se găseşte sub pământul tău este al tău, pe câtă vreme în Europa resursele de sub pământul tău aparţin statului.

Clar şi asta are un efect, pentru că vezi beneficiul economic imediat. Însă nu toate statele din SUA au acelaşi model. Spre exemplu, în Colorado lucrurile sunt similare cu ceea ce se întâmplă în Europa, iar în Europa trebuie să schimbăm puţin felul în care facem lucrurile. Dacă stăm să ne gândim, în trecut, mai ales când companii de stat dezvoltau cărbune, orice resursă naturală, printre puţinele efecte benefice economice pe care le vedeau comunităţile locale erau slujbele create în zonă.  Trebuie să schimbăm astfel încât atunci când o comunitate este expusă la aceste riscuri – pentru că absolut orice facem în energie are un risc şi are nişte compromisuri asociate – să ne asigurăm că primesc beneficiu economic şi social din acea activitate. Asta se discută la Bruxelles, în Polonia au încercat foarte tare să găsească şi să adopte sistemul legislativ pe care-l au şi să se vadă un impact imediat şi real din punct de vedere economic asupra acelor comunităţi.

Polonia a fost prima ţară europeană care a venit cu un sistem legislativ care nu doar să arate acest impact pozitiv, ci care chiar a încurajat dezvoltarea gazelor de şist. La nivelul UE, ştim că avem potenţial în ceea ce priveşte gazele de şist, dar vedem totodată şi poziţii foarte diferite faţă de fracturarea hidraulică şi fracturarea pe orizontală, procedeul folosit entru a extrage gazele de şist. Ştim destule despre această tehnologie?

În primul rând, nu sunt inginer, sunt economist. Dar am încercat să aflu cât mai multe despre asta, am mers în diferite locuri din Texas, Pennsylvania, Colorado, unde se foloseşte această tehnologie. Ea nu este una nouă. Fracturarea hidraulică, care a fost folosită în trecut în explorările comvenţionale de gaz şi petrol, s-a combinat cu forarea orizontală pentru a exploata comercial gaze de şist. S-a folosit fracturarea hidraulică şi acum 30-40 de ani, dar cu forare verticală şi doar atunci când roca pierduse atâta presiune şi gaz încât aveau nevoie să o stimuleze. Alt termen pentru această fracturare hidraulică este stimularea. Este o stimulare a rocii pentru a elibera gazul.

Riscurile la care într-adevăr ar trebui să ne concentrăm în această dezbatere nu sunt neapărat riscurile din timpul fracturării rocii, ci să vorbim despre ce se întâmplă când vine gazul la suprafaţă, cum capturezi tot, nu ai pierderi pe sistem, cum tratezi apa folosită – se numeşte produced water, apă produsă. Când obţii petrol şi gaz prin fracturare hidraulică, dar şi în mod convenţional, vine şi apă înapoi. Ce faci cu ea, cum o reciclezi? Ce s-a întâmplat în State acum vreo 7-8 ani a fost că au existat nişte operatori mai mici care au dus acea apă la un sistem de tratament municipal, care nu este echipat pentru a elimina anumite substanţe chimice care chiar dacă nu le pui de la început în apa folosită, apar în apa produsă. Scoarţa terestră conţine radioactivitate, conţine substanţe chimice, suntem la mare adâncime, iar acea apă trebuie tratată prin metode speciale. Nu sunt extrem de scumpe, sunt disponibile, tehnologia există, trebuie doar să ne asigurăm că discutăm şi o includem în dezvoltarea gazelor de şist.

Este interesant că fracturarea hidraulică atrage toată atenţia, acaparează discuţia despre riscuri, însă riscurile legate de probleme pe care le-am avut şi în trecut sunt puţin mai mari, precum managementul apei produse în producerea de gaze şi petrol, dar şi faptul că pentru exploatarea gazelor de şist ai nevoie de mai multe puţuri şi sonde, astfel încât ai apă în mai multe puncte. Sunt alte efecte la suprafaţă, la nivel de comunitate – transport mai intens decât explorarea prin metode tradiţionale. Specialiştii în energie sunt foarte conştienţi de aceste probleme, însă pe plan public ele nu au fost discutate. Am vrut să fac diferenţa dintre riscurile care nu ţin doar de fracturarea hidraulică, ci de tot sistemul de extragere a gazelor de şist.

 

30% din consumul de gaze naturale al Europei este asigurat de importurile din Rusia.

55% din gazele trimise de ruşi în Europa tranzitează Ucraina, adică 89 de miliarde de metri cubi.

88 de miliarde de metri cubi este capacitatea anuală a gazoductelor Nord Stream şi Yamal, principalele alternative ale ruşilor pentru gazoductele ucrainene.

59 de miliarde de metri cubi de gaze n-ar mai putea ajunge în Europa dacă Rusia nu poate folosi gazoductele ucrainene.

17,7 miliarde de metri cubi este capacitatea totală a rezervoarelor subterane de gaze pe care Gazprom le deţine în Europa.

164,6 miliarde de dolari este valoarea veniturilor Gazprom pe 2013.

56% din veniturile Gazprom provin din exporturile de gaze în Europa.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.

November 2017
M T W T F S S
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Site Metter