Cum i-au dat lideri europeni apă la moară lui Putin prin promovarea unor contracte energetice directe cu giganţii Gazprom şi Rosneft

2014/03/22

Adevarul

Liderii Uniunii Europene încearcă acum să găsească soluţii şi sancţiuni împotriva Rusiei după anexarea Crimeei, însă tot statele vestice au fost acelea care au pus bazele dependenţei directe în faţa Rusiei, prin promovarea unor contracte bănoase directe cu giganţii energetici ai Rusiei, ceea ce limitează acum posibilitatea impunerii unor represalii economice împotriva „Marelui Urs“.

În perioada 1997-1999, Rusia a fost la pământ, ca urmare a scăderii puternice a cotaţiei internaţionale a barilului de ţiţei, cauzată de criza „tigrilor asiatici“. Dar, odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin în anul 2000 şi cu întremarea economiei, ca urmare a creşterii cererii pentru resursele sale datorită dezvoltării puternice din China şi India, ambiţiile Rusiei au crescut. Şi la fel şi puterea sa de negociere.

Pe măsură ce dezvoltarea economică devenea tot mai puternică şi preţul materiilor prime a început să crească. Dacă în perioada 1997-1999 barilul de ţiţei se afla undeva la 20 de dolari pe unitate, deja în 2004 preţul se dubla. Acesta a fost momentul în care Putin a întors roata, în momentul în care Putin a observat avantajul de a controla distribuţia resurselor.

Gigantul petrolier Yukos – deţinut de către oligarhul Mihail Hodorkovski – a fost naţionalizat după ce în 2003. Fiscul rus a acuzat grupul de o evaziune fiscală colosală, de 27 de miliarde de dolari. În esenţă, autorităţile acuzau atunci compania, condusă de un oligarh ostil lui Putin, de faptul că a folosit o serie de teritorii ruse unde taxarea era mai mică pe post de offshore, astfel că impozitele sale au fost diminuate dramatic printr-o schemă financiară. Degeaba au argumentat avocaţii Yukos că astfel de scheme au fost folosite şi de alte companii, precum Lukoil, TNK-BP şi Sibneft, căci doar Yukos a fost acuzat de evaziune.   În acel moment, marea majoritate a activelor Yukos au ajuns la Rosneft, transformând peste noapte compania rusă de stat într-un gigant petrolier mondial. Yukos a ajuns ulterior, în 2006, în faliment şi a fost lichidat în 2007. Evident că împotriva acestui circ mediatic, lumea occidentală s-a scandalizat. Rosneft îl are acum ca preşedinte pe Igor Sechin, fost vicepremier rus, prieten de bază al

Eni şi Enel, profit pe leşul Yukos

Aici intervin în scenă primele grupuri energetice italiene: Eni şi Enel. După descompunerea Yukos, cele două companii au cumparat diverse părţi ale gigantului petrolier, după care le-au vândut apoi către Gazprom. Astfel, Yukos deţinea 20% din acţiunile Sibneft. Aceasta era compania oligarhului Roman Abramovici. Dar acesta a vândut cota sa de 80% către Gazprom în anul 2005 pentru 13,1 miliarde de dolari, iar societatea a fost redenumită Gazprom Neft. Cei 20% au fost preluati exact de Eni la o licitaţie internaţionala. Ulterior au fost vânduţi in 2009 către Gazprom pentru 4,2 miliarde de dolari.

Alte active importante ale Yukos erau societăţile Arcticgas şi Urengoil. Italienii de la Eni si Enel le-au cumpărat în 2007 prin SeverEenergia, o societate mixtă între cei doi coloşi italieni controlaţi de stat. Eni deţinea la 60% din aceasta, iar Enel 40%. În septembrie 2009, Gazprom a cumpărat a 51% din Severenergia pentru 1,6 miliarde de dolari.

La începutul acestui an, Wall Street Journal scria că Novatek – un grup de gaze rus controlat de oligarhul Ghenadi Timchenko, şi Gazprom Neft au cumpărat restul de actiuni Eni în Severenergia. Tranzaţia a fost finalizată pentru 2,94 miliarde de dolari. În luna septembrie, Rosneft cumpăra cota de acţiuni deţinută de Enel, pentru 1,8 miliarde de dolari. În acest moment, 51% din acţiunile SeverEnergia sunt deţinute de către Yamal Developement, o societate mixtă deţinută de Novatek şi Gazprom Neft. Restul de 49% aparţin holdingului Arctic Russia. La rândul său, acesta era împărţit în 60% Eni şi 40% Enel. Astfel, cota Enel a revenit acum la Rosneft, iar Gazprom Neft şi Novatek au preluat cota deţinută de Eni.   De-a lungul timpului, acţionarii internaţionali ai Yukos au acuzat mereu Eni şi Enel că prin acţiunile lor „au albit“ naţionalizarea Yukos. De altfel, atunci când era premier, Silvio Berlusconi a apărut atât de des împreună cu „prietenul“ Vladimir Putin încât SUA au ajuns să verifice dacă nu cumva Berlusconi a beneficiat direct de afaceri cu statul rus.

E.ON şi BASF, răsfăţate de Gazprom

Din 2007, Rusia a început o altă ofensivă europeană, legată de gazoducte. Mai întâi de toate Vladimir Putin şi cancelarul german Angela Merkel au pus bazele gazoductului Nord Stream. Iniţial, conducta trebuia să fie o afacere comună Gazprom, grupul de utilităţi E.ON şi conglomeratul chimic german BASF. Conducta este menită să pompeze gaze naturale direct din Rusia în Germania, pe sub Marea Baltică, ocolind Ucraina, cu care Rusia a avut mereu diferende în privinţa preţului gazelor şi a tarifelor de tranzit pentru gazul european. Ulterior, au fost atraşi în companie şi olandezii de la Gasunie şi francezii de la GdF SUEZ, astfel că acţionariatul Nord Stream arată acum aşa: Gazprom (51%), E.ON şi Wintershall – subsidiară a BASF, (câte 15,5%), Gasunie şi GdF SUEZ (câte 9%).   Gazoductul a fost inaugurat în 2011 de către Angela Merkel.   Mai multe state europene, precum Slovacia, Polonia sau Cehia au contestat construcţia acestei conducte deoarece Rusia ar putea acum să le intimideze fără să mai fie perturbată furnizarea către clienţii occidentali.

South Stream, mirajul Balcanilor. EdF joacă cu Gazprom

Următorul proiect pus pe masă de Rusia a fost South Stream. Acesta a început să fie promovat serios din 2008 şi este dezvoltat împreună cu italienii de la Eni. Acesta ar trebui să subtraverseze Marea Neagră până în Bulgaria. De aici, ramura sudică ar trebui să treacă prin Grecia, pe sub Marea Adriatică, pentru a ajunge apoi în Italia, patria Eni. Ramura nordică trebuie să traverseze Serbia, Ungaria şi apoi să ajungă în Austria, la Baumgartden. Gazprom a semnat înţelegeri directe cu OMV, grup controlat de statul austriac.

Mai nou, statul rus are o cooperare strânsă şi cu Ungaria, căreia îi acordă un credit de 10 miliarde de euro pentru construcţia a două reactoare nucleare.   În fine, o altă ramificaţie ar urma să alimenteze Croaţia şi Slovenia. Pe urmă, chiar şi Macedonia a semnat şi Bosnia-Herţegovina, iar acum e posibil ca şi Muntenegru să fie alimentat prin conductă.

Construcţia South Stream nu este încă demarată, iar Gunther Oettinger, comisarul european pentru Energie, intenţionează să blocheze procesul în urma anexării Crimeei. Comisia Europeană este îngrijorată de faptul că Gazprom nu respectă condiţiile Pachetului 3 Energie, respectiv separarea între producţie şi transport şi nu asigură accesul terţilor la conductă. Gazprom este acum investigată de CE pentru practici antitrust şi riscă o amendă de 15 miliarde de dolari.   Pe lângă Eni, în 2011 au aderat la proiect şi Wintershall, plus gigantul francez de stat Electricite de France, după ce preşedintele de atunci, Nicolas Sarkozy, a impus şi celălalt grup energetic francez, GdF SUEZ, în Nord Stream.

n timpul mandatului de ministru al Economiei al lui Adriean Videanu, Gazprom a oferit României şansa de a adera la South Stream, dar aceeaşi promisiune era făcută concomitent atât Bulgariei, cât şi Turciei.    Pe de altă parte, avansul South Stream a torpilat gazoductul Nabucco, în care România îşi punea speranţele pentru diversificare surselor de import prin aducerea de gaze de la Marea Caspică. Numai că Nabucco nu a primit finanţare de la Uniunea Europeană, iar în zona Mării Caspice nu a găsit destul gaz disponibil pentru a alimenta conducta.

Divide et impera

Gazprom a jucat din nou la două capete. Profitând de faptul că situaţia financiară a Greciei s-a deteriorat masiv, iar instituţiile internaţionale au cerut vânzarea companiilor de stat, Gazprom a dorit anul trecut preluarea DEPA şi DESFA, societăţile care asigură furnizarea, respectiv distribuţia de gaze în statul elen.   Între timp, în peisaj a mai apărut un competitor, respectiv SOCAR – gigantul petrolier de stat din Azerbaidjan, interesat şi el de găsirea de noi pieţe de desfacere. Dar Gazprom s-a retras în ultima clipă de la masa negocierilor, motivând prin starea financiară a DEPA. Ceea ce a lăsat, în schimb, SOCAR drept singur cumpărător pentru unitatea DESFA, de transport şi distribuţie. Acest lucru a fost hotărâtor pentru soarta Nabucco, căci acum SOCAR avea interes direct ca gazul propriu să ajungă în Grecia şi nu în celelalte state balcanice.

Astfel, acţionarii companiei care operează uriaşul zăcământ de la Shah Deniz, între care şi SOCAR, au ales pomparea gazului prin conducta Trans-Adriatic Pipeline (TAP).   British Petroleum deţine 25,5% din titlurile Shah Deniz şi este operatorul uriaşului zăcământ, Statoil din Norvegia are tot 25,5%, gigantul petrolier francez Total are o cotă de 10%, ca şi NIOC (Iran), Lukoil şi SOCAR. Turcii de la TPAO deţin şi ei 9%. În urma anunţului de alegere a TAP ca rută pentru gaze, trei companii care dezvoltă câmpul gazifer de la Shah Deniz au anunţat că vor prelua 50% din acţiunile conductei TAP. Cumpărătorii sunt … BP (20%), SOCAR (20%) şi Total (10%). Anterior, Statoil deţinea 42,5%, elveţienii de la AXPO acontau tot 42,5%, iar E.ON deţinea 15%.

„Balşoi Petroleum“

Ultima operaţiune de amploare a statului rus a avut loc anul trecut şi a vizat o tranzacţie în trei: Rosneft, BP şi un grup de oligarhi ruşi care controlau TNK-BP. Acesta din urmă era al treilea grup petrolier din Rusia şi era deţinut împreună de patru oligarhi ruşi în parteneriat cu BP. Cei patru oligarhi ruşi, reuniţi în consorţiul AAR, deţineau 50% din companie, iar BP restul de 50%. Anul trecut, Rosneft a cumpărat TNK-BP pentru 55 de miliarde de dolari. În urma tranzacţiei, BP a primit 16,7 miliarde de dolari şi un pachet consistent de acţiuni la Rosneft. Grupul britanic BP controlează acum aproape 20% din titlurile companiei ruse de stat. Cei patru oligarhi, Mikhail Fridman, German Khan, Viktor Vekselberg şi Len Blavatnik, au primit o sumă totală de 27,7 de miliarde de dolari.

Oligarhii preiau divizia de petrol şi gaze a RWE

Într-o continuare logică a acţiunii, doi miliardari dintre cei patru oligarhi îmbogăţiţi de tranzacţia Rosneft, tocmai ce au anunţat că vor prelua divizia de petrol şi gaze a grupului german RWE pentru 5 miliarde de euro. Este vorba de Mikhail Fridman şi German Khan, iar tranzacţia include activele RWE din Marea Britanie, Germania şi Marea Nordului, dar şi o serie de datorii. Preluarea Dea reprezintă prima tranzacţie a fondului LetterOne (L1), înfiinţat anul trecut. LetterOne a alocat pentru următorii cinci ani până la 10 miliarde de dolari pentru investiţii în industria petrolului şi gazelor naturale la nivel global. Fondul a atras în board executivi importanţi din industria petrolieră, printre care fostul director general al grupului BP, John Browne, şi fostul preşedinte executiv al companiei americane Anadarko Petroleum, Jim Hackett.

Surgutneftegaz, o enigmă de 30 de miliarde de dolari

Surgutneftegaz este o companie pe atât de mare, pe atât de misterioasă. Deşi este listată la bursă, nici până acum nu se ştie cine este adevăratul său proprietar. Compania este al patrulea producător rus de petrol şi gaze, iar anul trecut tocmai ce a anunţat că dispune de rezerve de 29 de miliarde de dolari.   Surgut a fost condusă din 1984 încoace de către Vladimir Bogdanov, despre care se crede că e în spatele companiei, controlând-o printr-o structură de tip „morişcă“. Mai exact, principalii acţionari ai Surgut sunt o serie de subsidiare ale sale, în care compania deţine apoi cote de acţiuni, ceea ce înseamnă că gigantul poate fi controlat printr-un pachet de acţiuni relativ mic.

Niciodată nu s-a aflat care sunt adevăraţii proprietari ai Surgutneftegaz iar la un moment dat s-a speculat că inclusiv preşedintele Vladimir Putin deţine o treime din aceasta. În 2008, nemţii de la Die Welt publicau o declaraţie a lui Stanislav Belkovski, un apropiat al lui Putin din primul său mandat, şi cel care a condus campania împotriva Yukos. Belkovski a spus atunci că Putin deţine în imperiul său energetic 37% din acţiunile Surgutneftgaz, 4,5% din Gazprom şi 50% din traderul de petrol Gunvor, proaspăt afectat de sancţiunile impuse de SUA   În 2004, un tribunal rus de arbitraj a judecat plângerea a trei acţionari minoritari ai Surgutneftgaz, care voiau să descâlcească acţionariatul: fondurile Hermitage Capital Management, Prosperity Capital Management, Firebird Management şi Investor Protection Association. Acestea nu recunoşteau 62% din acţiuni, care ar fi deţinute de management prin această morişcă de companii subsidiare. Curtea a dat dreptate Surgutneftgaz.   Ca rezultat demn de amintit, lui William Browder, şeful Hermitage Capital Management, i s-a interzis dreptul de a intra în Rusia… La momentul respectiv, fondul 4,1 miliarde de dolari al lui Bowder era cel mai mare fond străin de investiţii din Rusia.   În 2009, maghiarii de la MOL s-au trezit cu Surgutneftegaz în acţionariat, după ce grupul OMV le-a pus pe tavă 21,2% din acţiuni. Autorităţile maghiare au fost surprinse total de această mişcare, deoarece preţul oferit atunci pe pachetul în cauză – respectiv 1,4 miliarde de euro, era dublu faţă de preţul acţiunilor pe bursă. Între timp, statul maghiar a răscumpărat participaţia respectivă în 2011, sub conducerea actualului premier Viktor Orban. Preţul: 1,88 miliarde de euro.

Naftogaz, piesa-lipsă

Cu toate acestea, lui Putin îi lipseşte o piesă vitală de pe tabla de şah: controlul asupra conductelor de tranzit din Ucraina. Acestea sunt deţinute de către Naftogaz. După ce Viktor Ianukovici a câştigat alegerile în Ucraina, în 2010, Gazprom a cerut fuziunea cu Naftogaz ca o precondiţie pentru preţuri mai mici la gaze. Însă Ucraina a cerut să deţină 50% din noua entitate, ceva ce Gazprom nu a acceptat din start, având în vedere valoarea şi datoriile celor două. Astfel, Ianukovici a anunţat în 2011 că o astfel de fuziune nu va avea loc şi a început negocierile de semnare a acordului de asociere cu Uniunea Europeană. Acesta a căzut în toamna anului trecut, după ce tot Ianukovici s-a reorientat din nou spre Rusia, primind la schimb o reducere a preţului la gaze şi o linie de credit. De altfel, fix refuzul lui Ianukovici a pornit protestele care condus la violenţele de la Kiev şi îndepărtarea sa recentă de la putere.

Tags:

Comments are closed.

December 2017
M T W T F S S
« Nov    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Site Metter